Despre o anume fericire
Am ajuns pe cale empirică să definesc fericirea ca fiind atunci când nu ți se întâmplă nimic rău.
Nu-ți vine factura la curent majorată cu 19%, nu faci pană de cauciuc îmbrăcat în cel mai bun costum și pe ploaie torențială, nu te mușcă nici un câine ca să alergi două zile pentru injecția antirabică, nu pierzi cheile, nu uiți fierul de călcat în priză, nu te doare măseaua scormonită de un dentist cu talent de lăcătuș mecanic, nu cheltui la super-market o sută pe chestiuțe cât să încapă într-o pungă cât palma, nu-ți trebuie acte traduse și notariate, nu mănânci aici și mori la spital, nu ți se strică frigiderul în post-garanție, nu ai laptopul virusat, nu iese fum din mașina de spălat, nu face nici un polițist muncă de convingere cu tine cum că te-ar fi văzut trecând pe galberoșu, nu vrea postul tău nici o rudă de-a șefului, la știri nu auzi de recesiune economică mai mult de șase ori pe minut, nu-ți găsești mașina zgâriată în parcarea bisericii…
Fericirea prin absența alternativei negative… O fericire democratică la care tot omul are acces. Un șofer în care nu intră nici un nebun cu mașina, nu este doar norocos, este unul fericit, dacă ne gândim câți nebuni sunt la volan. Un pacient operat la piciorul gangrenat este un șchiop fericit dacă ne gândim câți nefericiți se folosesc de cărucioare pentru că doctorul a băgat plicul în buzunarul drept dar a tăiat, din cauza vitezei, piciorul stâng. Fericire de asta populară, la îndemâna oricui. Populară. ”Economy class!”
Fericirea ”business class” este atunci când ceea ce îți vine este de la ”Cel Bun”. Ceea ce, ipotetic, ar veni de la ”celălalt”, se cunoaște după faptul că niciodată nu este suficient, niciodată nu vine la timp sau este din belșug dar gata alterat. Ca să te oftice. Dar Bunul este Bun și chiar și când nu-ți dă. Vrea să-ți dea ce-ți trebuie, nu ce vor nazurile tale. Vrea să dea fericire când este coaptă-coaptă sau cel puțin pârguită. Pentru că de-o culegi când e verde, ți se strepezesc dinții cu care zâmbești atunci când primești ce crezi că ți se cuvine.
”Ai fost condamnat pe nedrept”! era plâns Socrate, la care înțeleptul ar fi zis: ”Vroiai sa fiu condamnat pe drept? Sunt fericit pentru ca istoria îmi va da dreptate!” Și i-a dat. Un mort care a avut dreptate. Va fi și fericit dacă va avea parte de prima înviere.
Din subsolul închisoarii Mamertini din Roma, Pavel scria fericit că și-a isprăvit alergarea și că așteaptă cununa. Îi trebuia doar mantaua și cărțile lui dragi. În același timp Dima, cel ce l-a părăsit ”din dragoste pentru lumea aceasta”, se considera fericit că s-a debarasat la timp de Pavel. Își bea cafeluța acăsică liniștit în fața televizorului și se gândea la planurile fostului tovarăș de evanghelizare de a merge până la marginea lumii, în Spania. Nu-i venea bine mantaua lui Pavel dar nici n-avea stofă de ”cămașa fericitului”.
Filed under: Ganduri on February 17th, 2009 | 3 Comments »
Dinăuntrul care dă pe dinafară
Ca să nu spun ”îmbătrânim”, care ar suna fatalist și deprimant, folosesc un eufemism: ne maturizăm constant. Repede-repejor, progresiv-în-sens-regresiv, inexorabil-inexonerabil. Dar amintirile și imaginile înmagazinate în memorie rămân încremenite la aceeași vârstă a ultimului contact. Sau la o vârstă aproximativă a unui prezent continuu într-un trecut etern. Cei de departe rămân pentru noi - și noi pentru ei - la aceeași vârstă, indiferent dacă au trecut cinci ani sau cincizeci de ani…
Anul trecut am vizitat România - locurile de care sunt legat și oamenii de care îmi este așa de dor. L-am întâlnit și pe Codruț. Nu ne mai văzusem de zece ani. M-am apropiat să-l salut și el m-a executat imediat.
- Tu ești? Să nu te mai recunosc – mi-a zis, scanându-mă preț de câteva secunde lungi și stânjenitoare.
- Măăă, dar rău te-ai mai dărâmat, țî-țî-țî - a făcut el din buze stropindu-mă a mirare.
- Munca în America tată, știu io că se trage acolo! Te-ai dus la trai bun dar mi-e milă de tine cum ai ajuns. Ai încărunțit… Oho, ai și ochelari! – mă adulmecă el miopește, fără să și-i pună pe-ai lui care se ițeau din buzunarul de la piept.
- Ce mai, ai luat-o în jos - a dat el ”de sus” verdictul cu veselie nedisimulată.
M-am uitat la el mirat. Deși vocea îmi părea familiară, în fața mea nu era Codruț așa cum îl știam eu ci un moșulică în pantaloni lucioși, croiți pâlnios gen asimtotă, pe măsura burtihanului, cu cămașa purtată ”pe dinafară” și transpirată pe dinăuntru, păr rar, foarte rar, adică foaaaaarte rar, dinți dubioși de frumoși și kilograme multe și vizibile mai ales pe ici pe colo, prin părțile esențiale… Pentru că nu le are cu ”buruienile”, cum se raportează el dietei vegetariene, glumind-serios.
- Un moft american - mi-a spus gâfâind, în timp ce mergeam la pas pe stradă - un moft ajuns aici “biznis”. Asta ca să știu din capul locului de ce arată el așa ”bine” în timp ce eu… vai de capul și metabolismul meu, fără proteină și Omega3 la grătar, cum îi place lui: cu muștar, mujdei, murături și alte mmm-îmuri… de-i lasă până și colesterolului gura apă.
Se vedea că nu se vedea. Râdea hârbul de ciob. Se chiora bârna ca să vadă paiul.
Părereologie: avem o părere atât de înaltă despre noi înșine încât ajungem cu capul (cu părerea în el) în zona aerului prea rarefiat pentru a mai oxigena cum se cuvine creierul. Ne ia cu amețeală când ne uităm de acolo de sus în oglindă și ne vedem ce ”grasă și frumoasă” suntem. Nu ca alții… ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și … ie-te-te la ei, mai poartă și tricouri de doi lei deși vin de unde vin după atâția ani. Looser! Perdantule: n-ai Gipan și nici Merțan iar pantofii-s de Guban.
Pavel spune ceva despre omul dinafară care se trece contrastând cu cel dinăuntru care sfidează legea a doua termodinamicii. Se confesa Marin Preda: ”Când nu zâmbesc pe dinafară, râd foarte tare în forul meu interior”. Pe două fronturi: dinafară operații estetice, injecții cu Botox și creme organice de regenerat iar pe dinăuntru Vitamax, Aloe Vera, și gliconutrienți Mannatech.
Dar pe dinăuntrul ăsta dă repede pe dinafară: Riduri, burtă, celulită/ Hemoroizi, cocoaşă şi “prostită”.
Așa că degeaba hapuri și loțiuni. Avem nevoie de ceva în interiorul ”înăuntrului” - iar acest ceva este de fapt Cineva. Exercițiu spiritual: 2 Cor. 4:16-17- ”greutatea veșnică de slavă” ținută pe umeri în timpul genoflexiunilor rugăciunii și cu zâmbetul pe buze… Exersează asta Codruț prietene și nu mai întreba oglinda aia tip ”Albă-ca-Zăpada”, că te minte ca să-și păstreze serviciul.
Filed under: Articole on February 15th, 2009 | 2 Comments »
Fuga în Eu Major (Snobissmo ma non troppo)
A coborât din metrou la „L’Enfant Plaza”, în inima Washingtonului. S-a așezat între automatele pentru bilete, rezemându-se de peretele cenușiu. Și-a scos vioara și a pus cutia jos pe ciment, cu ceva mărunțiș drept ”semințe” plantate strategic pentru a fi înmulțite de trecători. Blugi pungăliți, tricou lălâi și șapcă indicând că posesorul era suporterul echipei locale de baschet, Washington Nationals - nu se deosebea cu nimic de alți tineri ce-și făceau stagiul pe la universitățile capitalei americane.
Era opt fără zece, vineri dimineața iar aglomerația părea propice cântărețului ambulant. Acustica de asemenea, neobișnuit de bună.. Circa o mie de oameni au trecut pe lângă el în următoarea jumătate de oră, timp în care violonistul a cântat muzică de Bach, Mozart și Paganini. Trecătorii erau mai toți din aceeași categorie: angajați guvernamentali care se duceau către birou. Consultanți, experți în diferite domenii, analiști politici, contabili, într-un cuvânt funcționari. Oameni cu pregătire medie și superioară, bărbați și femei cu pretenții estetice, judecând profesionalismul proiectat de costumele impecabile, parfumurile discrete și pantofii fără cusur care punctau involuntar ritmul Ariilor de Bach.
Muzicantul nu ”le zicea d-alea d-ale noastre”- enervante polci de Crăciun, nici târlâitele country și nici scâțâieli pe două corzi ca văcarii veseli ai Texasului. Cânta cea mai pură muzică, divinul Mozart și paradisiacul Bach. Muzicanții ambulanți sunt o prezență familiară în centrele marilor orașe, iar trecătorii știau că trebuie să se decidă din mers dacă să se oprească și să asculte sau să meargă mai departe. Dacă să dea un dolar din artă-pentru-artă (ori din artă-pentru-milă) sau să treacă mai departe precum preotul și levitul din pilda samariteanului milos.
Dar in acea dimineață, alegerea a fost înregistrată de camere ascunse. Nimeni nu a știut că muzicantul din stația de metro era unul dintre cei mai aclamați violoniști ai lumii: Joshua Bell, 39 ani, cântând cu o vioară făcută în secolul 18 care a aparținut lui Fritz Kreisler. Experimentul a fost organizat de ziarul Washington Post și continuă să facă vâlvă chiar și acum, după aproape un an de la derularea lui. Joshua Bell a strâns în acea dimineață 38 de dolari și 25 de cenți. Sute de oameni au trecut și au ascultat din mers sau chiar s-au oprit. Oameni care în mod obișnuit plătesc 150 de dolari să-l asculte pe maestrul Bell concertând. Aceleași piese, aceeași vioară, același artist. Muzicianul primește cam trei milioane de dolari anual din publicitate, înregistrări și concerte. Este adulat în toată lumea iar figura lui de star de cinema face notă aparte în clanul restrâns al violoniștilor de elită. Și cu toate acestea, sub acoperirea anonimatului, nu a reușit să adune nici măcar pentru o masă la restaurantul din vecinătate frecventat de funcționarii Departamentului de Stat aflați în pauză de masă. Poate doar la McDonalds.
În Washington Post, ziarul care a organizat experimentul, experții în psihologie și muzicologie s-au războit în teorii și explicații ale eșecului. Cum că vioara ar fi nepotrivită ca instrument de făcut bani în metrou (fostul meu profesor de vioară, Daniel Costea, aflat acum la Madrid, poate să infirme această teorie absurdă), că oamenii erau grăbiți să ajungă la serviciu (dar când nu sunt grăbiți?), că nu au știut cine cântă (păi tocmai aici a fost chichița), că era gălăgie (camerele au înregistrat totuși un nivel acceptabil de zgomot), că în Europa oamenii apreciază mai mult muzica de calitate (experimentul a fost reluat în Berlin cu aceleași rezultate), că elitismul, că așa, că pe dincolo…
Absolut nimeni nu a blamat firea. Firea omenească cea de toate zilele inclusiv firea nefiravă dar hârlavă de vineri dimineața, snobismul de nevindecat, surzenia cronică la Bine și Frumos, orbirea congenitală la Adevăr și Calitate. Păcatul. Fuga de Bach neapreciată pentru că există fuga de Dumnezeu.
Mi-am adus aminte de experiment trecând săptămâna trecută prin fața acelei stații de Metro, în Washington, împreună cu colegii din corul ”The Heralds of Hope”. Cântasem pentru personalul Ambasadei României la Washington și apoi am dat o raită prin centrul capitalei. Era frig și noapte, nu erau prea mulți trecători și nici muzicanți ambulanți prin preajmă; doar turiști întârziați să vadă decorațiile de Crăciun și eșafodajul din fața Casei Albe construit pentru festivitațile de ”ungere” a noului președinte, Barack Obama. Tam-tam-ul politicienilor de meserie să mai uite poporul de recesiune… Ne-am apucat să cântăm ca să ne mai încălzim: nimeni din preajmă nu s-a sinchisit.
Mă întreb ce-ar fi zis dacă ceream găzduire și ajutor pentru o prezumtivă tânără colegă de cor, însărcinată, cu numele Maria și pentru soțul ei Iosif? În afară de Casa Albă nu mai era nici un grajd prin apropiere…
Filed under: Articole on February 15th, 2009 | 2 Comments »
Robinetul de buzunar
La Conferința de pace de la Paris din 1919, alături de oamenii de stat ai epocii, Clemenceau, Lloyd George, presedintele american Woodrow Wilson, Al. Vaida Voievod ca reprezentat al României (nu chiar în prim plan), a fost prezent și “Lawrence of Arabia”. Laurențiu s-a luptat curajos cu Imperiile vremii, conducând revolta arabilor împotriva dominației Otomane pe câmpul de luptă și susținând un stat Arab independent, în sălile unde se trasau noile hotare…
Delegația arabă era compusă din șefii triburilor arabe semi-nomade (înainte de OPEC și era petrolului), oameni cu un orizont extrem de limitat: nisip, cămile și cai. Iată-i acum la Paris, căscând gura la minunățiile întâlnite la fiecare pas: trasuri fără cai, voci transmise prin sârmă, muzică la pâlnie, globuri luminând noaptea, mai ceva decât în poveștile din ”O mie și Una de Nopți”.
Dar ceea ce i-a dat pe gata pe arabi a fost altceva. În camera de hotel unde erau cazați, au descoperit uluiți că apa venea direct din perete. Adică rotind ceva numit ”robinet”, curgea apă. Prețioasa apă. Nu doar câteva picături clocite de soarele deșertului ci un izvor ce părea nesecat. Puteai bea pe săturate. Ba puteai să te și speli cu apă, așa cum ei nu încercaseră vreodată deoarece se știa cât de scumpă este; era curată nebunie ceea ce făceau ceilalți oaspeți ai hotelului chiar și Laurențiu, iubitul lor comandant: seara înainte de culcare se dezbrăcau complet (ce rușine!) și lăsau apa să curgă pe ei minute în șir (ce risipă!).
Prin urmare au decis că aveau nevoie de robinet mai mult decât franțujii aceia de la hotel. Au tras de el dar degeaba. Se pare că proprietarii locului știuseră de ispită și avuseseră grijă să nu poată fi furat… Așa i-a surprins comandantul Laurențiu, încercând să scoată robinetul din perete cu sabia. El a zâmbit paternal și le-a explicat că dincolo de perete sunt țevi care aduc apa din rezervoare, de la distanță. Un întreg sistem face posibil să fie apă curentă nu doar robinetul de care ei erau fascinați.
Dar arabii nu s-au lăsat convinși. Înainte de a se urca în Orient Expres s-au dus și au cumpărat toate robinetele găsite în magazinul de instalații sanitare de lângă gară. Așteptau nerăbdători să ajungă acasă: în sfârșit au rezolvat o problemă care le chinuise traiul, al lor și al strămoșilor, timp mii de ani, de pe vremea lui fugii lui Agar. Nu mai e cazul să povestesc agonia dezamăgirii…
Aceeași concepție limitată despre biserică și puterea Duhului Sfânt precum a celor care cumpărau robinete pentru tot clanul, este astăzi omniprezentă la toate nivelurile creştinismului instituţionalizat. Avem şi noi, vorba lui Caragiale, ”faliţii noștrii”- arabii noștrii, oho, destui, cei care cred că ploaia Duhului Sfânt nu ar fi nimic altceva decât tehnica învârtirii robinetului. Țâșșșșș… la commanda lor: apă fierbinte sau rece… Ori mai bine încropită, că doar suntem laodiceeni.
Cu alte cuvinte, nu avem nevoie de altceva decât de robinete bune. Și ceva tehnică în manevrarea lor (introduceți aici metoda preferată). Precum arabii lui Laurențiu, aceștia sunt interesați de instrumentul în sine, de Robinet, neluând în considerare Rețeaua și Sursa.
Dar fără racordajul la țevile Duhului Sfânt, infrastructura spirituala a unei biserici cu programe profesionist gândite și predici meșteșugit rostite, cu muzici Aleluia-ste și rugăciuni Amin-iste, nu este decât aramă, sunătoare sau ne- dar aramă, alamă, oțel sau nichel – robinet-tinichea cu funcție ”fără funcție”. Obiecte decorative fără absolut nici o rațiune practică de a exista.
Poate doar într-un muzeu ca obiect de artă Dadaist.
Filed under: Articole on February 15th, 2009 | 1 Comment »
