După aruncarea mânușii, repriza a doua a duelului consta în scoaterea sabiei sau a pistolului și… hârș-hârș, pac-pac… Era mult mai de dorit să-ţi pierzi viaţa în duel “salvând onoara” - onoarea ca atare sau una de “familist” precum pretindea Jupân Dumitrache că o dăduse în păstrare lui Chriac de-a lungul și de-a latul nopții furtunoase. - decât să laşi un semn de întrebare în dreptul numelui tău și să fii rușinea familiei sau cercului social din care făceai parte.

Originile duelului ca mijloc de rezolvare a litigiilor personale şi restabilirii onoarei cu coarne sau fără, se regăsesc în Italia Medievală peste care răsăreau zorile Renaşterii. De atunci şi până la dispariţia sa aproape totală în tranşeele primului război mondial, duleul a curmat viaţa multor zeci de mii de oameni.

Între 1589 - 1607, numai în Franţa au murit peste 4000 de bărbaţi de elită, în ciuda edictului regal anti-duel, un număr amenințător pentru stabilitatea socială. În Italia, în același timp, aproape 3000 de onorabili au lăsat în urmă cam tot atâtea văduve.

De cele mai multe ori motivele pentru “aruncarea mănuşii” erau minore, ba chiar ridicole. Dar ce mai conta: onoarea trebuia aparată cu orice preț.

La Paris, in 1678, un conte a fost ucis de un oarecare Jean de Grieux care a afirmat despre apartamentul acestuia, proaspat renovat, că este “lipsit de gust”. Bietul conte, simţindu-şi ameninţat prestigiul de calofil, l-a provocat la duel. Dar diareea de care suferea îl slabise în asemenea hal încât nu a putut să pareze nici măcar prima lovitură de sabie.

La Florenţa, în 1702, un poet şi-a ucis vărul primar care îl acuzase că nu-l înţelegea pe Dante.

31 mai 1832 a fost o zi neagră pentru ştiinţele matematice: la nici 20 de ani murea in duel Evariste Galois, regele ecuaţiilor, cel de la care savanţii vremii aşteptau atât de mult, socotit fiind un al doilea Newton.

In America, mii de “cowboys” și “pistoleros” s-au împușcat de aproape sau de departe. Se știa că cine nu e iute de pistol, trebuie să fie măcar iute de picior… Glonțul virtuții a făcut ravagii și pe tărâm electoral. În 1804, vicepresedinte American in funcție Aaron Burr l-a împușcat mortal pe fostul secretar al Trezoreriei, Al. Hamilton, cel care spusese despre el că nu ar fi demn încredere ca să i se încredințeze un portofoliu. Demnitarul a murit în același loc unde trei ani mai înainte fiul său a murit duelându-se din cauza unei înjurături aruncată de un bețivan în trecere. Bețivanul l-a împușcat, l-a scuipat și s-a dus înapoi la cârciumă.

Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept. (Proverbe 26:4-5)

Cum adică? Ce e cu contradicția asta? Nu-i nici-o contradicție. Pentru că alegând pumnul sau pistolul ca instrument, duelul se poate termina tragic și cu nici un folos practic ideei de onoare și cauzei parată și apărată ca-n Cei Trei Muschetari. Dar dacă aleg să mă duelez precum Iisus Christos, întorcând și celălalt obraz, Cel care nu a folosit niciodată argumentele violenței pentru a pune la respect detractorii, onoarea va fi în siguranță. Nu vorbesc de onoarea aceea de mahala tip ”tu știi bă cine sunt eu?”. Ci onoarea de a suferi ocara precum Christos.

PS. Dacă scandalurile politice dâmbovițene ar fi tratate cu același simțământ al onorei lezate precum aveau văcarii Texasului, mai toți politicenii români s-ar transfera la Belu.

PPS. Dacă toți hipersensibilii de prin bisericile noastre ar lăsa Talionul la garderobă și și-ar pune mai des obrajii la bătaie conform sfatului din Matei 5:39, duelul s-ar transforma în duet.

PPPS. Din ce în ce mai mulți creștini se cred Preda Buzescu…

IiCh7 este un element periculos care se manifestă din ce în ce mai vizibil și lipsit de scrupule în societate. Toate sursele noastre subliniază că IiCh7 nu are viză de intrare, nu a cerut mutaţie de pământean, nu e luat în spaţiu de nimeni, nu posedă carte de identitate, nici cod numeric personal și nici card de alegător. Vindecă bolnavi fără să aibă diplomă de medic. Foloseşte metode neatestate de noul Cod medical, neştiinţifice, retrograde, obscurantiste. Prin cazurile incurabile pe care le-a vindecat ilegal, slăbeşte încrederea cetăţeanului în medicina convenţională și provoacă pierderi imense industriei chimico-farmaceutice lovite și-așa de recesiune.

Mai mult decât atât, IiCh7 interferează ilegal cu sistemul de asigurări și ajutor social. Ajută pe săraci fără să aibe personalitate juridică. Hrăneşte milioane de oameni fără să declare proveniența alimentelor. Nu ţine o evidenţă contabilă computerizată a veniturilor şi cheltuielilor şi nici nu a depus vreodată un bilanţ contabil la administrația financiară. Susține fără rușine că banii investiți de cetățeni în asigurările pe viață, bursă și fonduri speculative private, sunt fonduri îngropate și excrocherii cu gir oficial.

La fiecare recensământ IiCh7 a fost de negăsit, sustrăgându-se sistematic de la orice încercare de a-L înregistra oficial. Poate oricând provoca atacuri de panică în masă pentru că folosește din ce în ce mai frecvent referire la un potențial sfârșit al lumii. Agită masele prin declarații demagogice despre felul cum intenţionează să mântuiască lumea, fără să prezinte vreun proiect științific care să fie aprobat de forurile competente.

Concluzii personale:
1. Se confirmă declarația Lui făcută cu multă vreme în urmă: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Ceea ce demonstrează că acțiunile Lui sunt premeditate;
2. IiCh7 nu se află în legalitate ceea ce reprezintă o amenințare la adresa sistemului;
3. Deşi a fost avertizat în numeroase rânduri că încalcă Legea şi riscă pedeapsa privativă de libertate precum și scoaterea în afara legii a ideilor și practicilor Sale, IiCh7 continuă să sfideze sistemul; ultimă dată fiind văzut în casa unui bolnav incurabil aflat pe patul de moarte şi pe care l-a îngrijit. Acum, se pare că bolnavul a depăşit boala şi poate depune personal mărturie scrisă împotriva metodei ilegale prin care a fost vindecat (mă angajez să mă ocup imediat de interogatoriul acestuia).

Acțiuni propuse:
Numai printr-o mobilizare generală a tuturor agenților noștri din mass-media, ideile și practicile periculoase deja infiltrate ar putea fi contracarate. De asemenea, la nivelul tuturor bisericilor și congregațiilor locale se impune o schimbare strategică a viziunii liderilor, cu accent pe satisfacerea nevoilor personale, simțăminte manipulate și amânare ”sine die” a deciziei cetățenilor de a se ralia de partea lui IiCh7. În raportul pe luna vitoare o să completez analiza cu informații din surse demne de încredere, referitoare la activități specifice zonei în care îmi desfășor activitatea.

Întocmit la data de……… de către Agentul cu nr. de cod: 666-3427

(După o idee de G. S.)

Fericite să fie, mulțumim frumos pentru urare. ”Sărbători”? De fapt este una singură care le însumează pe toate: Crăciunul - cuvântul acesta de origine albaneză cu transfer semantic pur spiritual, adunând toate bucuriile și speranțele anului ce dispare în eternitate, proiectate acum anului următor…

Felicitarea nu-mi ura Crăciun Fericit și nici nu propunea prin simbolistică sau text un Dumnezeu coborât din transcendent în imanent; doar o referire la noroc, unul în variantă chioară, cu mesajul subliminal implicit: ”Uite noi unde am ajuns și tu nu”.

Să fie clar, mă bucur să aflu că prietenii mei s-au plimbat. Am sute de nume în agendă, și pe rețelele sociale Hi5 și Facebook; privesc cu plăcere pozele puse acolo cu scene de familie și imagini din voiajuri, tocmai de asta îi țin în lista de contacte să mai știu de ei și de copiii lor.

Dar dacă trimiți cuiva o felicitare la mijlocul lunii Decembrie, (fără să-i amintești că de fapt tradiția creștină a ”confiscat” o sărbătoare păgână), transformi cartonașul cu pricina într-un simbol spiritual.

Din păcate felicitările au ajus să fie înlocuite cu poze de familie iar darurile aduse de magi lui Isus s-au transformat și ele în ”eu îți cumpăr ție/tu îmi cumperi mie”, totul pentru mine-mie-îmi-mi-nouă-ne… Reflexivul persoanei întâi. Creștini cu numele dar și din cei la biserică mergători și de Dumnezeu temători, scot din cadru pe Maria, Iosif și Pruncul ca să se așeze ei în centru… Restul Universului gravitează în jurul lor.

Din ce în ce mai agresiv, Craciunul a ajuns să fie un alt pretext pentru autoservire și autoslujire…

Când pui la poștă o felicitare de Crăciun, pune și poze cu tine și familia. Dar nu în locul Pruncului înfățișat precum în Evanghelia după Luca, ci alături.

Anul viitor, pune-L pe Isus în centru și tu stai mai spre margine… Că doar nu e Hallowen ca să te etalezi cu coarne cu tot.

Crăciun Fericit tuturor!

S-a tradus și publicat din engleză, franceză și germană, mai ales în scurta perioadă dintre 1945-1949. După care tovarășii au fost extrem de vigilenți cu ”opiul maselor”. Și totul a încremenit în iarna stalinismului. Curierul Adventist aducea a Gazeta de perete a sindicatelor din fabrica X în care printre informările politice și câte un articolaș prudent scris în limbaj de lemn la ”Pagina președintelui”, se mai strecura și câte o poezie naivă a lui Ioan Bătrâna Voievodeni – rime împerechiate bune de declamat în biserici de țară pe la orele muzicale de sâmbătă seara. Circulau în schimb, bătute la mașină pe hârtie subțire de te vedeai prin ea, poeziile sublime ale lui Benone Burtescu, Corneius Greissing și Florin Lăiu. În rest, secetă…

Am fost naivi să credem că odată cu căderea cenzurii, adventismul va putea scoate din mânecă scriitori, și jurnaliști talentați și gata formați, în stare să provoace acel impact profund spiritual-estetic pentru care societatea românească era pe atunci pregătită. Societatea da, biserica nu. Cei 20 de ani proorociți de Silviu Brucan, până la apariția unei societatăți civile autentice, au trecut. Dar minunea se lasă încă așteptată… Pentru că nici după 20 de ani biserica nu a reușit să-și adapteze dumnezeiescul mesaj care i-a fost încredințat, ca să poată fi receptat în toată splendoarea lui de lumea care ne înconjoară. Lume care, din reflex, în lipsa alternativei care af fi trebuit să vina din partea ortodoxiei biblice, s-a îndreptat către cele două extreme estetice nefericite: manelism și elitism. Iar biserica ia și ea forma vasului în care a fost turnată. Se află și ea la răscruce, cel puțin din punctul de vedere al subiectului în discuție: frondă și atacuri directe prin bloguri pe de o parte; fașnetarea teodiceistă a acelorași tipuri de articole/eseuri/luări de poziții oficiale, pe de altă parte.
***
În studiul intitulat ”În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu sublinia că de la 1821 încoace, dezvoltarea ţării s-a realizat prin preluarea de la alte civilizaţii europene a unor „forme” (adică a unor instituţii sociale sau culturale) ce nu ar corespunde „fondului”, adică spiritului tradiţional, felului de viaţă de la noi. Observaţia maioresciană a devenit celebră sub numele de ”formă fără fond”.

Mă consider un creștin calofil dar nu am fost niciodata partizanul artei de dragul artei. Cred că dincolo de aspectul estetic, arta trebuie sa fie militantă, sprijinind ceea ce în limbajul ușor desuet al lui Cornilescu se numește ”propovăduirea evangheliei”.

Mutând disputa junimistă pe tărâmul publicisticii creștine de după 1989, am motive să mă alarmez pentru că destul de mulți confrați aleg o variantă intermediară nefericită: nici artă pentru artă, nici artă cu tendințe (apologetice). Aduce a struțocămilă: ca formă este artă pentru blog sau blogartă, iar ca fond mândrartă - arta mândriei personale.

După 1989, forma literară care s-a impus prin calitate și profunzime a fost poezia. Și asta deoarece aceeași poeți care au scris în ”samizdat”, au continuat să o facă și chiar să producă ucenici. În afara poeziei și a unor sclipiri eseistice sporadice, celelate forme literare ”sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire”. Poate doar proza scurtă a lui George Uba despre universul vieții de familie să fie excepția care confirmă regula. În rest aceleași traduceri din engleză, unele marcate onest ”traducere de…”, altele semnate cu nonșalață de ”autori autohtoni” care au schimbat ordinea unor cuvinte și care ne servesc ”spiritual food”-ul american ca mămăligă venită din propriul ceaun. Motto-ul lor ar fi: ”cin’ citește și nu știe, cică-așa tre’be să fie”…

Interesul s-a mutat acum în blogosferă. Că doar tot românul s-a născut blogar… Și dăi și și scrie, și explică ce a visat azi-noapte, ce a mâncat ieri și ce clip-creștin a descărcat de pe YouTube… Din dorința de a eclipsa ”concurența”, de câștig în clasamentele la clicuri, mii de blogauți - și mă refer aici la cei ce scriu de pe o platformă creștină - umplu spațiul virtual cu inepții. Dacă numai jumătate din timpul pierdut scriind și publicând banalități, l-ar petrece citind cărți de valoare și bineînțeles, Cartea Cărților, creștinauții și internauții ar fi cu adevărat în câștig.

În afară de ”blogartă” ca (anti)cultură de masă și puzderia de promotori, mai sunt și cei care promovează ”mândrarta”. Cei care publică pe site-uri creștine pentru că se consideră apologeți, dincolo de Twitterii și Facebookării.
(va urma)

Camelia mi-a scris un email întrebând ce ne-a apucat pe toți, pe mine și o parte bună a colegilor de breaslă care publicăm pe acest site; de ce suntem atât de negativiști, deprimați și chiar cinici… M-a pus pe gânduri. Și pe recitit ca să văd dacă chiar așa o fi. Preț de câteva ore am tot digerat editoriale și comentarii - Majesty, Intercer, Resursecreștine și alte câteva site-uri… Am răsfoit reviste creștine mai vechi. Am luat la rând cărțile și broșurile creștine pe care le am din România. Și am tras linie.

Percepția, atât cât pot fie eu de obiectiv (deși, ca ”inculpat” nu prea merge) este că tonul superficial-optimist al anilor imediat după 1989 a fost abandonat de către scriitorii creștini de limbă română, în favoarea unor discursuri sofisticate și elevate dar din ce în ce mai lipsite de idealurile spirituale de care au atâta nevoie cei din generația Z. Generația Blogarilor. Calitatea atât estetică cât și doctrinală a materialelor din mass-media creștină românească s-a îmbunătățit vizibil în ultimii ani, din păcate în dauna mesajului apologetic pe care scriitorii și jurnaliștii ar trebui să-l aibe constant în vedere. Paralela dintre istoria literaturii române și istoricul scriiturii creștine de limbă română este cât se poate de pertinentă.

Începuturile simpliste și chiar naive ale lui Ienăchiță Văcărescu și a pleiadei scriitorașilor de salon maimuțărind alcovurile artistice pariziene sec. XVIII și XIX (prima jumătate) au lăsat loc triumviratului Eminescu-Creangă-Caragiale, care a stabilit limba română literară modernă. Un pas mai departe: sămănătorismul și poporanismul celor care s-au inspirat din Virgiliu aducând ode vieții simple de la țară, au fost repede înlocuite cu realismul romanului interbelic. Se poate constata din perspectivă că în numai câteva decenii literatura (și mai ales romanul) a traversat vârste diferite: de la realismul obiectiv, orientat exclusiv spre lumea exterioară (vezi Sadoveanu), la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului ( Liviu Rebreanu și Marin Preda)…

Dar a venit comunismul și proletcultismul anilor 50: ”Ana, Luca și cu Dej/ Au băgat spaima-n burghej”… Apoi după un respiro de cîțiva ani (1965-1973), laudele în versuri și proză s-au reluat chiar mai nerușinate, cu toate că rușii deja plecaseră. A apărut comunismul-naționalist: ”Stima noastră și mândria/ Ceaușescu – România”… Mai totul a fost murdărit de ”indicățiile prețioase” ale tezelor de la Mangalia și de realismul socialist cu maoiz de kimirsen. Iar literatura nu a făcut excepție. Paradoxal, constrângerile estetice au ajutat o cultură de masă a cărților și un cult al cititului. Clasici, traduceri, enciclopedism și redescoperirea istoriei… Dar calitatea scrisului original românesc a fost, cu câteva excepții, mediocră (în ”Arca lui Noe” Nicolae Manoescu încearcă o explicație: contextul geo-politic românesc și fenomenul literaturii de sertar…). Realismul socialist… Mărețili realizări…

A venit și decembrie 89 și s-au scandat lozinci anti și bum! a explodat jurnalistica. Cum să mai scrii cărți când oamenii citesc doar ziare. Dezvăluiri, reportaje senzaționaliste, paranormalul și can-canul… Să se tot lupte ei domnii Manolescu și Pleșu și Patapievieci să țină sus stindardul calității de scriitor și scriitura în sine. Succes mic pentru că poporul cu metehnele mari descrise de Caragiale o sută și mai bine de ani în urmă, ”boborul” vrea pâine și circ: ”Răcnetul Carpaților” pe hârtie și ”Inimă de Țigan” la TV.

Așa că scriitorii au devenit tot mai pesimiști în ton, mai acizi în epitete, mai disperați în apeluri, mai neputincioși în fața ”Știrilor de la ProTV”. (Ca și noi scriitorii creștini, dar ajung și acolo). Dacă perioada colectivizării a avut un roman perfect în ”Moromeții”, romanul ”epocii de aur” încă așteaptă să fie scris. Cât privește romanul epocii de tranziție Iliescu, anii 90, nici nu trebuie să așteptăm ceva excepțional foarte curând – scriitorii adevărați s-au transformat fie în gazetari ceva mai bine plătiți decât pensia oferită de Uniunea Scriitorilor, fie au acceptat o catedră, profesori de limba și literatura română, fie au intrat în politică, purtători de cuvânt în guvern (mai norocoși) sau opoziție (mai răbdători și așteptători).

Plecând de la această trecere în revistă nedrept de simplistă a istoriei literaturii și păstrând evident proporțiile de rigoare, se poate face o paralelă între literatura română și evoluția scrisului/scriitorilor ariei creștine de limbă română.

Începuturile se pierd în teancurile de reviste vechi din anii 20, ”Amicul Tinerimii”, în care taica Demetrescu și V.Florescu adaptau articole preluate din Review and Herald…

(Va urma)

Într-o zi, regele și prietenul sau se aflau la vânătoare. Prietenul încarca si pregatea armele pentru rege. Dintr-o greșeală, o armă s-a descărcat și a retezat degetul mare a mâinii regelui. Examinând și pansând ”situația”, prietenul a remarcat ca de obicei: E foarte bine! Regele a replicat strâmbându-se de durere: Nu, nu e bine deloc! Și a ordonat ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.

Un an mai tarziu, regele vâna într-o zona periculoasă. A fost capturat de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proțap si se pregateau sa-l “prepare”. Canibalul care voia sa aprindă focul, a observat că regele nu avea degetul mare de la o mână. Fiind superstitioși, canibalii din acel trib aveau drept regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era întreg-întreg. În concluzie, l-au eliberat pe rege.

La întoarcerea acasă, regele și-a reamintit de întâmplarea de la vânătoare, când își pierduse degetul și cuprins de remușcări, a ordonat ca prietenul lui să fie lăsat liber .
- Ai avut drepate, i-a spus prietenului proaspat eliberat. A fost foarte bine ca mi-ai zburat degetul. Și a început să-i povestească pățania cu canibalii. Îmi pare foarte rau ca te-am ținut la închisoare atâta vreme pentru un accident în care tu n-ai avut nici o vină. A fost nedemn din partea mea să reacționez așa cum am făcut.

- Nu, nu, a replicat prietenul , este foarte bine!
- Ce vrei sa spui cu asta: ”este foarte bine?!” Cum poate fi bine să-ți trimiți prietenul la închisoare un an?
- Daca n-aș fi fost în închisoare, aș fi fost cu tine atunci când canibalii te-au prins…

(*Mulțumesc lui F.A. pentru miez!)

Fenomenul i-a pus pe gânduri atât pe doctori cât și opinia publică pe măsură ce informația s-a răspândit; unii gândindu-se serios la o explicație în care puteri supranaturale ar fi putut fi implicate. Nimeni nu înțelegea de ce la ora unsprezece dimineața ”Doamna cu Coasa” trecea cu regularitate pe acolo. Așa că s-a apelat la un grup de experți, incluzând o echipă de specialiști de la Makerere Medical School, ca să vină și să investigheze cauza deceselor suspicioase.

Duminica următoare, înainte de fatidica oră, doctorii și asistentele așteptau afară plini de nerăbdare să afle ce fenomenen extraordinar era implicat în morții de la sectorul Urgențe. Unii țineau în mîini tot felul de cruci, cărticele de rugăciune și alte obiecte sfințite ca să fie ocrotiți de spiritele ce cu siguranță bântuiau pe acolo.

Și a venit și ora unsprezece (trecute fix) și iată ce s-a întâmplat: Mukhobero Shivachi Wepukhulu, bărbatul care era angajat cu jumătate de normă pe post de ”femeie de serviciu”, a intrat pe ușă ca să facă curățenie. S-a dus fără ezitare la singura priză din preajmă și a debranșat aparatura de respirat la care erau racordați toți bolnavii pentru a-și cupla aspiratorul de praf. După care a început să-și facă treaba cu conștiinciozitate…

În rutina programelor bisericilor noastre cu ora instructorilor-ora de rugăciune-școala de sabat-anunțurile de la ora 11-cor-rugăciune-strangerea darurilor-predică-cor-cântare finală-eventual repetiție de cor, toate standardizate și aspetizate pentru ca sa nu tușească cei din ”Biserica-Spital”, se prea poate că debranșăm ”respiratorul”. Și asta pentru ca să ne facem noi datoria cu aspiratorul. Nu vedem bolnavii pentru că ne uităm după hârtii. Și nu auzim bolnavii pentru că bâzâie rutina… Apoi stingem lumina și plecăm pentru a reveni săptămâna viitoare ca să facem exact același lucru…

Pe când vizitam familia din România am fost plăcut surprins de inițiativa unui pastor de a strânge pentru un Sabat pe membrii din bisericile acelui district în natură, la marginea pădurii. Era august, cald și în afară de mine păcătosul, toți erau în costum (bărbații) și rochii ceremonioase (femeile). Programul s-a desfășurat exact ca în biserică. Am fost invitat să vorbesc cu specificația că trebuie să-mi pun o haină peste cămașa mea albastră că nu sunt în America unde… (comentarii-comentarii). S-a găsit și haină. Și am vrut ca în loc de predică tipică să țin un seminar bazat pe Ioan 11 – învierea lui Lazăr. Cu întrebări, comentarii, experiențe personale.

A fost greu la început pentru că oamenii nu s-au așteptat să participe activ. Dar a mers din ce în ce mai bine până când cineva s-a simțit dator să atragă atenția că la predică nu se comentează și că oricum trebuie să încheiem deoarece este ora doisprezece fără zece. După cor-cântare-rugăciune, a venit la mine și mi-a zis:
- ” M-ai dezamăgit, așteptam să aud o predică”.
- ”N-ai ascultat predică aseară? Și după amiaza asta nu tot predică? Și sabat după sabat predică? ”
- ”Știi tu ce vreau să zic. Ai dat tot programul peste cap. Nici haină nu ai avut. Văd că te-ai dus de tot…”

Și a plecat dezamăgit fără ca măcar să aflu unde anume m-am dus. Sunt sigur că i-a trecut of-of-oful săptămâna următare odată cu revenirea la programul normal de aspirat indoor. Pentru el și alții ca el, o să repet mecanismul care-l satisface și îi asigură un loc de muncă chiar și ”part-time”:
1) aduci aspiratorul de praf/gunoaie/inițiative personale, lângă sursa de putere,
2) debranșezi bolnavii de sursă,
3) branșezi propriul tău mecanism care te face util,
4) vâjjjj - te apuci de curățenie. Deoarece, urmărind logica acestui exercițiu de rutină, de aceea există Spitalul: să (te) curețe.

Sunt mult prea mulți Mukhobero Shivachi Wepukhulu in bisericile noastre, puși să facă medicină de asta cu mătura și aspiratorul.

Mass-media ne învârte astăzi în jurul acelorași tipuri de limitări manipulative. Viețile VIP-urilor (Viață în Paradis) sunt oracolizate, servite apoi cu puțină sare de seară, când MPV-iștii (Muncă Pe Viață) ajung acasă obosiți, hăituiți de grijile de peste zi și vor să se mai deconecteze… Și țâc! TV-ul… Și pac! figurile familiare ale actorilor, politicienilor (de fapt o singură categorie – actoricieni), prezentatorilor/oarelor și toată fauna din jurul lor.

Te compari cu ei, cu miliardarii care strâmbă din nas când milionari ordinari le copiază show-ul? Te compari cu senatorii și secretarii de stat care-și trag televiziuni de familie doar ca să nu se mai obosească să-și pună înregistrările pe YouTube? Te compari cu Bradpiții Jolinești care se luptă cu mâna stângă pe volan, cu mâna dreaptă pe pistol și cu restul mâinilor cărând pumni brutelor din spate care țin logodnica cu cuțitul la gât? Te compari cu prezentatoarele care zâmbesc discret, vorbesc detașat, se îmbracă elegant și nici urmă de stress nu le încrețește fardul? Par îngeri rătăciți printre noi ăștia de rând care ne bălbâim până și când spunem bună ziua fără tele-prompter.

Păi bineînțeles că poți să te compari. Pentru că uite, și ei/ele sunt oameni ca noi, conform noilor oracole = interviuri, talk-show-uri, confesiuni. On-line-virtual sau pe-hârtie-real,”dezvăluiri” despre viețile și carierele acestor zei olimpieni inaccesibili altfel decât prin mijlocirea oracolului jurnalistic.

Unele oracole sunt puse sub formă de întrebare-răspus cu alternativă. Ce-ați simțit în acele momente: frică sau…? Evident că “sau”. Dar de cele mai multe ori oracolul se derulază ca narațiuni la persona a treia. Sintagmele ce introduc vorbirea indirectă sunt clișee expuse în regim automat: este fericit/ă să… , s-a hotărât să…, colaborază bine cu…, este/nu este mulțumit/ă de…, adoră…, îi place…, detestă…, îi pare rău că…, dorește ca pe viitor să… Aceste predicate marchează toate suișurile și coborâșurile existenței de la ”trăiri” la ”acțiuni”, pe domeniile de bază: personalul și profesionalul…

- Adoră cașcavalul dulce cu măsline portugheze iar profesional a atins un record de x ani de când așa și pe dincolo în carieră…
- Plăcerea nebuniei de a evada în natură la sfârșit de săptămână, contrabalansată cu pasiunea pentru bomboanele Fouchard… (Păi dacă era obligat/ă de oracol să ”evadeze în natură” la săpatul porumbului sau aleagă între covrigi și biscuiți, era chiar o nebunie.)

Oracolele creștine sunt și ele la mare căutare. Sunt utilizate pentru că oferă aceeași limitare care paradoxal, le dă jurnaliștilor libertatea să clișeieze fără rușine. Cei care predică, scriu, prezintă sau reprezintă biserica într-un fel sau altul o fac de multe ori sub amenințarea constrângerii oracolistice. În dreptul lor se bifează aproape mecanic A sau B. Nu poate fi altfel decât plus sau minus, conservator sau liberal, carnivor sau vegetarian, vândut politicii din administrația bisericească sau victimă a aceleași politici, abuzator sau abuzat, așteptând cernerea sau cernând așteptarea, infralapsarianist sau supralapsarianist, cu hunii sau cu alamanii… Deschizi oracolul și pui omul să bifeze în dreptul lui. Te uiți mai apoi și știi sigur: oaie sau capră. Eschatologic, ca în Evanghelie.

Îmi povestea cineva cum a invitat acasă la o masă în familie, de unul dintre liderii Conferinței Generale. Am fost entuziasmat: ”Ooo, trebuie că a fost o experiență extraordinară pentru tine. I-am citit ultima carte și de asemenea mă impresionează de fiecare dată când îi văd emisiunile la Hope Channel sau 3abn”. ”Da de unde – mi-a spus dezamăgit interlocutorul meu - a venit fără soție… ce suntem noi pentru ea? niște nimeni… s-a descălțat că la noi așa se păstrează curățenia și să nu-ți spun cum îi miroseau picioarele!”

Nu mi-a spus. Și nici prea multe nu am aflat din conversația avută în timpul ciorbei cu cel pe care eu continui să-l stimez în ciuda ciorapilor. Părea dezamăgit și cu aplogetica zdruncinată dar în același timp am simțit o urmă de satisfacție în vocea lui: dacă și ăștia cu aură sunt așa, cu probleme relaționale și picioare transpiraționale, vai de biserică. Și a întors foaia oracolului la pagina mea întrebându-mă neechivoc: Ia zi pastore, mai mănânci brânză sau nu? că uite ce scrie aici…

Găina de curte cu aripi și picioare se mișcă și consumă calorii degeaba. Găinile din complexele industriale stau pe loc și se îndoapă de la banda rulantă. Nici nu au nevoie de picioare pentru că ele nu se mișcă; se mișcă fabrica pentru ele. Revine mult mai ieftin pe kilogram deși carnea de găină paraplegică nu are același gust cu al orătăniei de curte.

Cocoșii, prin natura lor, se mișcă și mai mult și nici la ouat nu se arată prea productivi. Dilema moșului din ”Punguța cu doi bani” a rămas aceeași pentru inginerii avicultori de astăzi: cum să fabrici cocoși paraplegici și chiar buni de ouat? După încercări eşuate, au găsit o soluţie de compromis, genetic și economic viabilă: cocoșul ”multi-tacâm”. La aceeași cantitate de hrană, cocoși din aceștia produc de două ori mai puțină carne decât găina paraplegică dar de trei ori multe picioare și aripi.

De aceea, secția de cocoși a Avicolei produce numai făină de cocoși cu care se eficientizează hrana găinilor.

Gustul găinii hrănite cu făină de cocoși este și el altul. Dar se remediază cu gust de pește. Se știe că făina de pește este cel mai eficient aliment pentru dezvoltarea rapidă a cocoșului de făină. Adăugând și penele în concentrat, făina de cocoș va face minuni în nutriția găinii paraplegice.

Problema este acum găinațul. Nimic nu trebuie aruncat pentru că sunt milioane de clienți salivând nerăbdători să savureze produsul proaspăt…

Jumătate de nutrienți sunt pur și simplu aruncați prin excreție ceea ce reprezintă o carență serioasă în randamentul crescătoriilor de găini. Drept care s-a ajuns la făina de găinațo-găină îmbunătățită cu faină de pene și făina de cocoși.

Practic se obține un perepetuum mobile imposibil în lumea fizicii din cauza legilor termodinamicii dar funcționând impecabil în complexele avicole ale secolului XXI: autogăina.

Singurul lucru pe care ingineria găinii paraplegice n-a reușit să-l rezolve este gustul intrinsec de găină. Drept care, recomandarea este ca la puii sau găinile fripte, prăjite sau fierte, să se adauge sub formă de prafuri sau sosuri, arome sintetice de găină de curte.

Am zis eu ceva de nutriție și reformă sanitară? Nuuuu… Păi sunt vulnerabil; cum să deschid cutia Pandorei pe site, cu comentarii și comentarii la comentarii, la vedere. Că doar sunt destui consumatori creștini și așteptători, care savurează găini industriale dar au greață de vegetarianism. Destui gata să te taie ca pe un pui, cu ceaunul dând în fiert lângă ei. Că doar mântuirea nu stă în mâncare, nu-i așa?… Păi pot să combat argumentele lor teologice sau fripturologice? Nuuuuuu. Așa că țin să-i asigur - nimic în editorialul acesta despre refoma sanitară.

Ceea ce i-ar mai îndulci ar fi vizitarea unei avicole. Dar să fie grijulii, să nu-i sperie pe bieții muncitori de acolo, așa cum am făcut eu din greșeală, făcându-i să creadă că sunt inspectori sanitari și să-i oblige să arunce păsările moarte. Sau să omoare la repezeală bieții șobolani care se preumblă printre valțuri. S-ar pierde degeaba bunătate de proteină.

(PS: Mulțumesc lui T.O. pentru idee. Sper să-i placă ”produsul final”).