Duelul Obrazelor Subțiri
De-a lungul a sute de ani, replica normală dată cuiva care ţi-a lezat onoarea a fost duelul. Îi aruncai mânușa așa cum irakianul Al-Zaidi și-a aruncat pantofii în direcția fostului președinte Bush şi-l provocai astfel la duel pe nesemțitul care a cutezat să te calce pe bătături.
După aruncarea mânușii, repriza a doua a duelului consta în scoaterea sabiei sau a pistolului și… hârș-hârș, pac-pac… Era mult mai de dorit să-ţi pierzi viaţa în duel “salvând onoara” - onoarea ca atare sau una de “familist” precum pretindea Jupân Dumitrache că o dăduse în păstrare lui Chriac de-a lungul și de-a latul nopții furtunoase. - decât să laşi un semn de întrebare în dreptul numelui tău și să fii rușinea familiei sau cercului social din care făceai parte.
Originile duelului ca mijloc de rezolvare a litigiilor personale şi restabilirii onoarei cu coarne sau fără, se regăsesc în Italia Medievală peste care răsăreau zorile Renaşterii. De atunci şi până la dispariţia sa aproape totală în tranşeele primului război mondial, duleul a curmat viaţa multor zeci de mii de oameni.
Între 1589 - 1607, numai în Franţa au murit peste 4000 de bărbaţi de elită, în ciuda edictului regal anti-duel, un număr amenințător pentru stabilitatea socială. În Italia, în același timp, aproape 3000 de onorabili au lăsat în urmă cam tot atâtea văduve.
De cele mai multe ori motivele pentru “aruncarea mănuşii” erau minore, ba chiar ridicole. Dar ce mai conta: onoarea trebuia aparată cu orice preț.
La Paris, in 1678, un conte a fost ucis de un oarecare Jean de Grieux care a afirmat despre apartamentul acestuia, proaspat renovat, că este “lipsit de gust”. Bietul conte, simţindu-şi ameninţat prestigiul de calofil, l-a provocat la duel. Dar diareea de care suferea îl slabise în asemenea hal încât nu a putut să pareze nici măcar prima lovitură de sabie.
La Florenţa, în 1702, un poet şi-a ucis vărul primar care îl acuzase că nu-l înţelegea pe Dante.
31 mai 1832 a fost o zi neagră pentru ştiinţele matematice: la nici 20 de ani murea in duel Evariste Galois, regele ecuaţiilor, cel de la care savanţii vremii aşteptau atât de mult, socotit fiind un al doilea Newton.
In America, mii de “cowboys” și “pistoleros” s-au împușcat de aproape sau de departe. Se știa că cine nu e iute de pistol, trebuie să fie măcar iute de picior… Glonțul virtuții a făcut ravagii și pe tărâm electoral. În 1804, vicepresedinte American in funcție Aaron Burr l-a împușcat mortal pe fostul secretar al Trezoreriei, Al. Hamilton, cel care spusese despre el că nu ar fi demn încredere ca să i se încredințeze un portofoliu. Demnitarul a murit în același loc unde trei ani mai înainte fiul său a murit duelându-se din cauza unei înjurături aruncată de un bețivan în trecere. Bețivanul l-a împușcat, l-a scuipat și s-a dus înapoi la cârciumă.
Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept. (Proverbe 26:4-5)
Cum adică? Ce e cu contradicția asta? Nu-i nici-o contradicție. Pentru că alegând pumnul sau pistolul ca instrument, duelul se poate termina tragic și cu nici un folos practic ideei de onoare și cauzei parată și apărată ca-n Cei Trei Muschetari. Dar dacă aleg să mă duelez precum Iisus Christos, întorcând și celălalt obraz, Cel care nu a folosit niciodată argumentele violenței pentru a pune la respect detractorii, onoarea va fi în siguranță. Nu vorbesc de onoarea aceea de mahala tip ”tu știi bă cine sunt eu?”. Ci onoarea de a suferi ocara precum Christos.
PS. Dacă scandalurile politice dâmbovițene ar fi tratate cu același simțământ al onorei lezate precum aveau văcarii Texasului, mai toți politicenii români s-ar transfera la Belu.
PPS. Dacă toți hipersensibilii de prin bisericile noastre ar lăsa Talionul la garderobă și și-ar pune mai des obrajii la bătaie conform sfatului din Matei 5:39, duelul s-ar transforma în duet.
PPPS. Din ce în ce mai mulți creștini se cred Preda Buzescu…
Filed under: Articole on January 5th, 2010
Faci o usoara confuzie intre aruncarea pantofului si cea a manusii. Ambele au de-a face cu onoarea, dar aruncarea pantofului nu asteapta raspuns fiind o declaratie finala. In rest, de bine. P.S. “church pistoleros”? Poate “chiesa pistoleros” desi . . .
Ai dreptate… Multumesc.
Intr-un fel e bine ca nu se mai poarta manusi ca in cele trecute vremi, asa ca naravasii timpului nostru nu pot provoca la duel prea lesne.
Altfel vorbind, daca e sa intorc obrazul, era mai bine cu manusi!
Imi place mesajul, forma si stilul.
la precizia cu care trag, onoarea mi-ar ramane nestirbita. poate doar cu mantuirea sa fie ceva probleme…
:))
Ovidiu, daca ar fi gloante reale in duelurile din biserica, si-ar lua talpasita multi “viteji”. Deulistii nostri sunt un fel de sefi ai lasilor, pentru ca nu bravura ii impinge la dispute stupide. Macar cei dinainte aveau onoare si erau gata sa isi dea viata pentru ceva iluzoriu. Cati dintre noi mai stim ce este onoarea si am fi gata sa ne dam viata pentru Hristos?
In rest, sa fii iubit!
Documentat,bine scris,mesaj vechi dar atat de actual…imi place!
Desi am vazut “faza” in mai multe filme artistice care incercau si ele cum putea sa surprinda aerul acelor epoci si pentru nitel piper era musai sa fie in scenariu si scena cu duelul, nu am putut niciodata intelege, judecand prin prisma instinctului de conservare, cum de oamenii isi jucau atat de usor viata pe o carte. E drept, la vremea respectiva nici nu cunosteam atat de multe despre ceea ce putem numi acum “orgoliu prostesc”. Cu atat mai putin incercam la vremea aceea acest sentiment pe care, din pacate, mai tarziu, l-am gustat. Si am vazut cat de usor dau cu pumnul, cum parca pumnul primit indarat nu doare atat de tare si ca as fi capabil sa ma bat cu respectivul de ce nu, pana unu dintre noi pica.
Instinctul animalic, al specimenului “alfa” exista din pacate si la noi. Din nefericire, se pare, ratiunea (zice-se, specifica omului) nu reuseste decat rar si total providential sa rapuna instinctul asta. Daca nu ar fi legi care sa rezolve numai superficial, efectele acestui sindrom, lucrurile ar fi cla fel ca in vremurile mentionate de Ovidiu.
Astazi raman deci ca unelte de duel vorbele distorsionate in minciuna, calomnie, inselatorie etc. etc.
Cauza insa, ramane azi si maine aceeasi. Mandria mere inaintea caderii iar multi oameni spun fratilor lor astazi “prostule!” si “nebunule!”. Pana cand acest duel feroce va fi intrerupt - tot violent - de Arbitru.
Un “foarte bine” pentru Ovidiu, care ne aduce aminte de o problema atat de sub nasul si pielea noastra ca deja nu o mai observam.