Ovidiu Radulescu

”Oamenii urmează orbeşte ordinele primite de la superiori, chiar dacă au îndoieli asupra moralităţii lor” – titlul unui recent studiu publicat în revista ”American Psychologist” și reprodus de New York Times și mai toate agențiile de presă din lume (New York Times, pag. A24, 29 dec. 2008). Psihologii au recreat experimentul din 1961, conceput de Stanley Milgram la Universitatea Yale. Profesorul Milgram a încercat să înţeleagă mai bine Holocaustul care era atunci proaspăt în memoria colectivă, precum și răul inerent naturii umane care se ascunde în oamenii ”cumsecade”.

În experimental originar, mai mulţi voluntari au fost rugaţi să joace rolul de profesori şi au făcut pereche cu ”elevi” pe care nu-i vedeau dar îi auzeau. Elevii erau de fapt asistenții de laborator, ascunşi după nişte panouri, imobilizați chipurile în scaun și cu electrozi pe corp. ”Elevii” urmau să memoreze şi să repete o anumită frază. Elevul care greşea, urma să primească şocuri electrice drept pedeapsă, din partea profesorului său. Pe măsură ce experimentul avansa, şocurile electrice deveneau tot mai puternice. Încurajaţi de un ”șef” căruia îi auzeau comenzile în difuzoare, ”profesorii- cobai de ocazie” au continuat să administreze şocuri electrice de pînă la 150 de volţi. Ba au sucit de butoane chiar şi după ce ”elevii” au început să plângă dincolo de panou (plânsete înregistrate) şi să îi implore să se oprească.

Ca şi Milgram, specialiştii de la Universitatea Santa Clara din California care au repetat experimentul în 2008, au ajuns la concluzia că, în ciuda faptului că societatea a evoluat tehnologic și chiar social, obedienţa oarbă faţă de o figură autoritară poate să înăbușe orice fel de credinţă morală. Statistic, șapte din zece voluntari au continuat să apese pe buton, mărind până la maxim ceea ce credeau că sunt șocuri electrice adevărate. Este totuși un oarecare progres pentru că în 1961 raportul a fost de patru din cinci. nCum ne și miroase a puțintică autoritate, cum suntem gata să-i pedepsim pe cei despre care ne rugăm zi de zi: Și ne iartă nouă.. precum iertăm și noi… Ei dar asta este rugăciunea-formulă. În realitate o să le arătăm că noi suntem la butoane. Terminatorul cu mușchi austrieci juca cel puțin un rol de robot.

Să ne mai mirăm cum ”oamenii cumsecade” se vor ralia de partea șase-sute-șaizeci-și-zeciștilor când cu decretul-semnului/? Unii o vor face poate din frică dar alții, cu siguranță, din același motiv ca și cei din experimentul lui Milgram. Vor accepta cu plăcere prerogativa unei bucățele de autoritate fieroasă, pe care să o exercite asupra altora: cei din tabăra cealaltă. Soluția? A petrece mai mult timp cu Iisus cel Blând. (”Privind suntem schimbați” - MS 17 1894).

Mi-e ciudă pe mine pentru că uite, am pierdut trei sferturi de oră citind ziarul pomenit mai sus, doar ca să aflu ce știam deja: că natura umană cu sau fără iPhone, dar fără Iisus, este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Trebuie neapărat să schimb ordinea. Întâi El și mai apoi Milgramii și Terminatorii lumii acesteia. De fapt doar El, fără ei și fără ”eu”.

Filed under: Articole on January 13th, 2009