Ovidiu Radulescu

(Urmare) …Scrisul, altul decât simplu apologetic, nu a fost considerat important. Ba chiar cumva dăunător pentru că influența legalismului lui Conradi, cel care a organizat lucrarea din estul Europei, a fost și este încă resimțită, cu precădere în domeniul ”leisure/loisir”… Petrecerea timpului liber: cărțile citite sau care trebuie ocolite, muzica, relațiile sociale, etc.

S-a tradus și publicat din engleză, franceză și germană, mai ales în scurta perioadă dintre 1945-1949. După care tovarășii au fost extrem de vigilenți cu ”opiul maselor”. Și totul a încremenit în iarna stalinismului. Curierul Adventist aducea a Gazeta de perete a sindicatelor din fabrica X în care printre informările politice și câte un articolaș prudent scris în limbaj de lemn la ”Pagina președintelui”, se mai strecura și câte o poezie naivă a lui Ioan Bătrâna Voievodeni – rime împerechiate bune de declamat în biserici de țară pe la orele muzicale de sâmbătă seara. Circulau în schimb, bătute la mașină pe hârtie subțire de te vedeai prin ea, poeziile sublime ale lui Benone Burtescu, Corneius Greissing și Florin Lăiu. În rest, secetă…

Am fost naivi să credem că odată cu căderea cenzurii, adventismul va putea scoate din mânecă scriitori, și jurnaliști talentați și gata formați, în stare să provoace acel impact profund spiritual-estetic pentru care societatea românească era pe atunci pregătită. Societatea da, biserica nu. Cei 20 de ani proorociți de Silviu Brucan, până la apariția unei societatăți civile autentice, au trecut. Dar minunea se lasă încă așteptată… Pentru că nici după 20 de ani biserica nu a reușit să-și adapteze dumnezeiescul mesaj care i-a fost încredințat, ca să poată fi receptat în toată splendoarea lui de lumea care ne înconjoară. Lume care, din reflex, în lipsa alternativei care af fi trebuit să vina din partea ortodoxiei biblice, s-a îndreptat către cele două extreme estetice nefericite: manelism și elitism. Iar biserica ia și ea forma vasului în care a fost turnată. Se află și ea la răscruce, cel puțin din punctul de vedere al subiectului în discuție: frondă și atacuri directe prin bloguri pe de o parte; fașnetarea teodiceistă a acelorași tipuri de articole/eseuri/luări de poziții oficiale, pe de altă parte.
***
În studiul intitulat ”În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu sublinia că de la 1821 încoace, dezvoltarea ţării s-a realizat prin preluarea de la alte civilizaţii europene a unor „forme” (adică a unor instituţii sociale sau culturale) ce nu ar corespunde „fondului”, adică spiritului tradiţional, felului de viaţă de la noi. Observaţia maioresciană a devenit celebră sub numele de ”formă fără fond”.

Mă consider un creștin calofil dar nu am fost niciodata partizanul artei de dragul artei. Cred că dincolo de aspectul estetic, arta trebuie sa fie militantă, sprijinind ceea ce în limbajul ușor desuet al lui Cornilescu se numește ”propovăduirea evangheliei”.

Mutând disputa junimistă pe tărâmul publicisticii creștine de după 1989, am motive să mă alarmez pentru că destul de mulți confrați aleg o variantă intermediară nefericită: nici artă pentru artă, nici artă cu tendințe (apologetice). Aduce a struțocămilă: ca formă este artă pentru blog sau blogartă, iar ca fond mândrartă - arta mândriei personale.

După 1989, forma literară care s-a impus prin calitate și profunzime a fost poezia. Și asta deoarece aceeași poeți care au scris în ”samizdat”, au continuat să o facă și chiar să producă ucenici. În afara poeziei și a unor sclipiri eseistice sporadice, celelate forme literare ”sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire”. Poate doar proza scurtă a lui George Uba despre universul vieții de familie să fie excepția care confirmă regula. În rest aceleași traduceri din engleză, unele marcate onest ”traducere de…”, altele semnate cu nonșalață de ”autori autohtoni” care au schimbat ordinea unor cuvinte și care ne servesc ”spiritual food”-ul american ca mămăligă venită din propriul ceaun. Motto-ul lor ar fi: ”cin’ citește și nu știe, cică-așa tre’be să fie”…

Interesul s-a mutat acum în blogosferă. Că doar tot românul s-a născut blogar… Și dăi și și scrie, și explică ce a visat azi-noapte, ce a mâncat ieri și ce clip-creștin a descărcat de pe YouTube… Din dorința de a eclipsa ”concurența”, de câștig în clasamentele la clicuri, mii de blogauți - și mă refer aici la cei ce scriu de pe o platformă creștină - umplu spațiul virtual cu inepții. Dacă numai jumătate din timpul pierdut scriind și publicând banalități, l-ar petrece citind cărți de valoare și bineînțeles, Cartea Cărților, creștinauții și internauții ar fi cu adevărat în câștig.

În afară de ”blogartă” ca (anti)cultură de masă și puzderia de promotori, mai sunt și cei care promovează ”mândrarta”. Cei care publică pe site-uri creștine pentru că se consideră apologeți, dincolo de Twitterii și Facebookării.
(va urma)

Filed under: Uncategorized on April 29th, 2009