Ovidiu Radulescu

De-a lungul a sute de ani, replica normală dată cuiva care ţi-a lezat onoarea a fost duelul. Îi aruncai mânușa așa cum irakianul Al-Zaidi și-a aruncat pantofii în direcția fostului președinte Bush şi-l provocai astfel la duel pe nesemțitul care a cutezat să te calce pe bătături.

După aruncarea mânușii, repriza a doua a duelului consta în scoaterea sabiei sau a pistolului și… hârș-hârș, pac-pac… Era mult mai de dorit să-ţi pierzi viaţa în duel “salvând onoara” - onoarea ca atare sau una de “familist” precum pretindea Jupân Dumitrache că o dăduse în păstrare lui Chriac de-a lungul și de-a latul nopții furtunoase. - decât să laşi un semn de întrebare în dreptul numelui tău și să fii rușinea familiei sau cercului social din care făceai parte.

Originile duelului ca mijloc de rezolvare a litigiilor personale şi restabilirii onoarei cu coarne sau fără, se regăsesc în Italia Medievală peste care răsăreau zorile Renaşterii. De atunci şi până la dispariţia sa aproape totală în tranşeele primului război mondial, duleul a curmat viaţa multor zeci de mii de oameni.

Între 1589 - 1607, numai în Franţa au murit peste 4000 de bărbaţi de elită, în ciuda edictului regal anti-duel, un număr amenințător pentru stabilitatea socială. În Italia, în același timp, aproape 3000 de onorabili au lăsat în urmă cam tot atâtea văduve.

De cele mai multe ori motivele pentru “aruncarea mănuşii” erau minore, ba chiar ridicole. Dar ce mai conta: onoarea trebuia aparată cu orice preț.

La Paris, in 1678, un conte a fost ucis de un oarecare Jean de Grieux care a afirmat despre apartamentul acestuia, proaspat renovat, că este “lipsit de gust”. Bietul conte, simţindu-şi ameninţat prestigiul de calofil, l-a provocat la duel. Dar diareea de care suferea îl slabise în asemenea hal încât nu a putut să pareze nici măcar prima lovitură de sabie.

La Florenţa, în 1702, un poet şi-a ucis vărul primar care îl acuzase că nu-l înţelegea pe Dante.

31 mai 1832 a fost o zi neagră pentru ştiinţele matematice: la nici 20 de ani murea in duel Evariste Galois, regele ecuaţiilor, cel de la care savanţii vremii aşteptau atât de mult, socotit fiind un al doilea Newton.

In America, mii de “cowboys” și “pistoleros” s-au împușcat de aproape sau de departe. Se știa că cine nu e iute de pistol, trebuie să fie măcar iute de picior… Glonțul virtuții a făcut ravagii și pe tărâm electoral. În 1804, vicepresedinte American in funcție Aaron Burr l-a împușcat mortal pe fostul secretar al Trezoreriei, Al. Hamilton, cel care spusese despre el că nu ar fi demn încredere ca să i se încredințeze un portofoliu. Demnitarul a murit în același loc unde trei ani mai înainte fiul său a murit duelându-se din cauza unei înjurături aruncată de un bețivan în trecere. Bețivanul l-a împușcat, l-a scuipat și s-a dus înapoi la cârciumă.

Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept. (Proverbe 26:4-5)

Cum adică? Ce e cu contradicția asta? Nu-i nici-o contradicție. Pentru că alegând pumnul sau pistolul ca instrument, duelul se poate termina tragic și cu nici un folos practic ideei de onoare și cauzei parată și apărată ca-n Cei Trei Muschetari. Dar dacă aleg să mă duelez precum Iisus Christos, întorcând și celălalt obraz, Cel care nu a folosit niciodată argumentele violenței pentru a pune la respect detractorii, onoarea va fi în siguranță. Nu vorbesc de onoarea aceea de mahala tip ”tu știi bă cine sunt eu?”. Ci onoarea de a suferi ocara precum Christos.

PS. Dacă scandalurile politice dâmbovițene ar fi tratate cu același simțământ al onorei lezate precum aveau văcarii Texasului, mai toți politicenii români s-ar transfera la Belu.

PPS. Dacă toți hipersensibilii de prin bisericile noastre ar lăsa Talionul la garderobă și și-ar pune mai des obrajii la bătaie conform sfatului din Matei 5:39, duelul s-ar transforma în duet.

PPPS. Din ce în ce mai mulți creștini se cred Preda Buzescu…

Filed under: Articole on January 5th, 2010 | 7 Comments »

Tip: notă informativă nr. 006
Obiectiv: acțiunile subversive ale lui Iisus Christos (număr de cod IiCh7)
Serviciu analitic: surse multiple

IiCh7 este un element periculos care se manifestă din ce în ce mai vizibil și lipsit de scrupule în societate. Toate sursele noastre subliniază că IiCh7 nu are viză de intrare, nu a cerut mutaţie de pământean, nu e luat în spaţiu de nimeni, nu posedă carte de identitate, nici cod numeric personal și nici card de alegător. Vindecă bolnavi fără să aibă diplomă de medic. Foloseşte metode neatestate de noul Cod medical, neştiinţifice, retrograde, obscurantiste. Prin cazurile incurabile pe care le-a vindecat ilegal, slăbeşte încrederea cetăţeanului în medicina convenţională și provoacă pierderi imense industriei chimico-farmaceutice lovite și-așa de recesiune.

Mai mult decât atât, IiCh7 interferează ilegal cu sistemul de asigurări și ajutor social. Ajută pe săraci fără să aibe personalitate juridică. Hrăneşte milioane de oameni fără să declare proveniența alimentelor. Nu ţine o evidenţă contabilă computerizată a veniturilor şi cheltuielilor şi nici nu a depus vreodată un bilanţ contabil la administrația financiară. Susține fără rușine că banii investiți de cetățeni în asigurările pe viață, bursă și fonduri speculative private, sunt fonduri îngropate și excrocherii cu gir oficial.

La fiecare recensământ IiCh7 a fost de negăsit, sustrăgându-se sistematic de la orice încercare de a-L înregistra oficial. Poate oricând provoca atacuri de panică în masă pentru că folosește din ce în ce mai frecvent referire la un potențial sfârșit al lumii. Agită masele prin declarații demagogice despre felul cum intenţionează să mântuiască lumea, fără să prezinte vreun proiect științific care să fie aprobat de forurile competente.

Concluzii personale:
1. Se confirmă declarația Lui făcută cu multă vreme în urmă: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Ceea ce demonstrează că acțiunile Lui sunt premeditate;
2. IiCh7 nu se află în legalitate ceea ce reprezintă o amenințare la adresa sistemului;
3. Deşi a fost avertizat în numeroase rânduri că încalcă Legea şi riscă pedeapsa privativă de libertate precum și scoaterea în afara legii a ideilor și practicilor Sale, IiCh7 continuă să sfideze sistemul; ultimă dată fiind văzut în casa unui bolnav incurabil aflat pe patul de moarte şi pe care l-a îngrijit. Acum, se pare că bolnavul a depăşit boala şi poate depune personal mărturie scrisă împotriva metodei ilegale prin care a fost vindecat (mă angajez să mă ocup imediat de interogatoriul acestuia).

Acțiuni propuse:
Numai printr-o mobilizare generală a tuturor agenților noștri din mass-media, ideile și practicile periculoase deja infiltrate ar putea fi contracarate. De asemenea, la nivelul tuturor bisericilor și congregațiilor locale se impune o schimbare strategică a viziunii liderilor, cu accent pe satisfacerea nevoilor personale, simțăminte manipulate și amânare ”sine die” a deciziei cetățenilor de a se ralia de partea lui IiCh7. În raportul pe luna vitoare o să completez analiza cu informații din surse demne de încredere, referitoare la activități specifice zonei în care îmi desfășor activitatea.

Întocmit la data de……… de către Agentul cu nr. de cod: 666-3427

(După o idee de G. S.)

Filed under: Uncategorized on December 29th, 2009 | 5 Comments »

Poșta mi-a adus și astăzi câteva felicitări de Craciun laolaltă cu maldăre de reclame și facturi. Desfac primul plic și ce văd? Pruncul Isus in ieslea Betleemului? Nuu… Magii aducând daruri? Nuuu… Păstorii vizitați de îngeri? Nu, nu și iar nu. În plic este o fotografie de familie a unui văr de-al doilea, cu el, ea și pruncul lor de trei ani. Zâmbind cu toții frumos, într-un chenar cu verde și roșu, cu un Moș Crăciun și un Moș de Zăpadă desenați de-a dreapta și de-a stânga cadrului foto, precum și-ar fi dorit fii lui Zebedei portofolii ministeriale in primul cabinet mesianic. Fundalul este însă în totală contradicție cu chenarul… Familia domniei sale s-a pozat pe o plajă din Caraibe, în concediu. Sărbători Fericite - e tipărit pe spatele pozei - și mult noroc în viață!

Fericite să fie, mulțumim frumos pentru urare. ”Sărbători”? De fapt este una singură care le însumează pe toate: Crăciunul - cuvântul acesta de origine albaneză cu transfer semantic pur spiritual, adunând toate bucuriile și speranțele anului ce dispare în eternitate, proiectate acum anului următor…

Felicitarea nu-mi ura Crăciun Fericit și nici nu propunea prin simbolistică sau text un Dumnezeu coborât din transcendent în imanent; doar o referire la noroc, unul în variantă chioară, cu mesajul subliminal implicit: ”Uite noi unde am ajuns și tu nu”.

Să fie clar, mă bucur să aflu că prietenii mei s-au plimbat. Am sute de nume în agendă, și pe rețelele sociale Hi5 și Facebook; privesc cu plăcere pozele puse acolo cu scene de familie și imagini din voiajuri, tocmai de asta îi țin în lista de contacte să mai știu de ei și de copiii lor.

Dar dacă trimiți cuiva o felicitare la mijlocul lunii Decembrie, (fără să-i amintești că de fapt tradiția creștină a ”confiscat” o sărbătoare păgână), transformi cartonașul cu pricina într-un simbol spiritual.

Din păcate felicitările au ajus să fie înlocuite cu poze de familie iar darurile aduse de magi lui Isus s-au transformat și ele în ”eu îți cumpăr ție/tu îmi cumperi mie”, totul pentru mine-mie-îmi-mi-nouă-ne… Reflexivul persoanei întâi. Creștini cu numele dar și din cei la biserică mergători și de Dumnezeu temători, scot din cadru pe Maria, Iosif și Pruncul ca să se așeze ei în centru… Restul Universului gravitează în jurul lor.

Din ce în ce mai agresiv, Craciunul a ajuns să fie un alt pretext pentru autoservire și autoslujire…

Când pui la poștă o felicitare de Crăciun, pune și poze cu tine și familia. Dar nu în locul Pruncului înfățișat precum în Evanghelia după Luca, ci alături.

Anul viitor, pune-L pe Isus în centru și tu stai mai spre margine… Că doar nu e Hallowen ca să te etalezi cu coarne cu tot.

Crăciun Fericit tuturor!

Filed under: Articole, Uncategorized on December 22nd, 2009 | 10 Comments »

(Urmare) …Scrisul, altul decât simplu apologetic, nu a fost considerat important. Ba chiar cumva dăunător pentru că influența legalismului lui Conradi, cel care a organizat lucrarea din estul Europei, a fost și este încă resimțită, cu precădere în domeniul ”leisure/loisir”… Petrecerea timpului liber: cărțile citite sau care trebuie ocolite, muzica, relațiile sociale, etc.

S-a tradus și publicat din engleză, franceză și germană, mai ales în scurta perioadă dintre 1945-1949. După care tovarășii au fost extrem de vigilenți cu ”opiul maselor”. Și totul a încremenit în iarna stalinismului. Curierul Adventist aducea a Gazeta de perete a sindicatelor din fabrica X în care printre informările politice și câte un articolaș prudent scris în limbaj de lemn la ”Pagina președintelui”, se mai strecura și câte o poezie naivă a lui Ioan Bătrâna Voievodeni – rime împerechiate bune de declamat în biserici de țară pe la orele muzicale de sâmbătă seara. Circulau în schimb, bătute la mașină pe hârtie subțire de te vedeai prin ea, poeziile sublime ale lui Benone Burtescu, Corneius Greissing și Florin Lăiu. În rest, secetă…

Am fost naivi să credem că odată cu căderea cenzurii, adventismul va putea scoate din mânecă scriitori, și jurnaliști talentați și gata formați, în stare să provoace acel impact profund spiritual-estetic pentru care societatea românească era pe atunci pregătită. Societatea da, biserica nu. Cei 20 de ani proorociți de Silviu Brucan, până la apariția unei societatăți civile autentice, au trecut. Dar minunea se lasă încă așteptată… Pentru că nici după 20 de ani biserica nu a reușit să-și adapteze dumnezeiescul mesaj care i-a fost încredințat, ca să poată fi receptat în toată splendoarea lui de lumea care ne înconjoară. Lume care, din reflex, în lipsa alternativei care af fi trebuit să vina din partea ortodoxiei biblice, s-a îndreptat către cele două extreme estetice nefericite: manelism și elitism. Iar biserica ia și ea forma vasului în care a fost turnată. Se află și ea la răscruce, cel puțin din punctul de vedere al subiectului în discuție: frondă și atacuri directe prin bloguri pe de o parte; fașnetarea teodiceistă a acelorași tipuri de articole/eseuri/luări de poziții oficiale, pe de altă parte.
***
În studiul intitulat ”În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu sublinia că de la 1821 încoace, dezvoltarea ţării s-a realizat prin preluarea de la alte civilizaţii europene a unor „forme” (adică a unor instituţii sociale sau culturale) ce nu ar corespunde „fondului”, adică spiritului tradiţional, felului de viaţă de la noi. Observaţia maioresciană a devenit celebră sub numele de ”formă fără fond”.

Mă consider un creștin calofil dar nu am fost niciodata partizanul artei de dragul artei. Cred că dincolo de aspectul estetic, arta trebuie sa fie militantă, sprijinind ceea ce în limbajul ușor desuet al lui Cornilescu se numește ”propovăduirea evangheliei”.

Mutând disputa junimistă pe tărâmul publicisticii creștine de după 1989, am motive să mă alarmez pentru că destul de mulți confrați aleg o variantă intermediară nefericită: nici artă pentru artă, nici artă cu tendințe (apologetice). Aduce a struțocămilă: ca formă este artă pentru blog sau blogartă, iar ca fond mândrartă - arta mândriei personale.

După 1989, forma literară care s-a impus prin calitate și profunzime a fost poezia. Și asta deoarece aceeași poeți care au scris în ”samizdat”, au continuat să o facă și chiar să producă ucenici. În afara poeziei și a unor sclipiri eseistice sporadice, celelate forme literare ”sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire”. Poate doar proza scurtă a lui George Uba despre universul vieții de familie să fie excepția care confirmă regula. În rest aceleași traduceri din engleză, unele marcate onest ”traducere de…”, altele semnate cu nonșalață de ”autori autohtoni” care au schimbat ordinea unor cuvinte și care ne servesc ”spiritual food”-ul american ca mămăligă venită din propriul ceaun. Motto-ul lor ar fi: ”cin’ citește și nu știe, cică-așa tre’be să fie”…

Interesul s-a mutat acum în blogosferă. Că doar tot românul s-a născut blogar… Și dăi și și scrie, și explică ce a visat azi-noapte, ce a mâncat ieri și ce clip-creștin a descărcat de pe YouTube… Din dorința de a eclipsa ”concurența”, de câștig în clasamentele la clicuri, mii de blogauți - și mă refer aici la cei ce scriu de pe o platformă creștină - umplu spațiul virtual cu inepții. Dacă numai jumătate din timpul pierdut scriind și publicând banalități, l-ar petrece citind cărți de valoare și bineînțeles, Cartea Cărților, creștinauții și internauții ar fi cu adevărat în câștig.

În afară de ”blogartă” ca (anti)cultură de masă și puzderia de promotori, mai sunt și cei care promovează ”mândrarta”. Cei care publică pe site-uri creștine pentru că se consideră apologeți, dincolo de Twitterii și Facebookării.
(va urma)

Filed under: Uncategorized on April 29th, 2009 | 8 Comments »

Adică (și) de mine e vorba: degeaba scriu dacă… Dacă este doar literatură fără apologetică, hârțologie fără Christologie, soteriologie și apologie… e gălă-gie. Zdrang-zdrang - aramă sunătoare, cuvinte ne-Cuvântate (parafrazând inspiratul slogan al celor de la Sola Scriptura).

Camelia mi-a scris un email întrebând ce ne-a apucat pe toți, pe mine și o parte bună a colegilor de breaslă care publicăm pe acest site; de ce suntem atât de negativiști, deprimați și chiar cinici… M-a pus pe gânduri. Și pe recitit ca să văd dacă chiar așa o fi. Preț de câteva ore am tot digerat editoriale și comentarii - Majesty, Intercer, Resursecreștine și alte câteva site-uri… Am răsfoit reviste creștine mai vechi. Am luat la rând cărțile și broșurile creștine pe care le am din România. Și am tras linie.

Percepția, atât cât pot fie eu de obiectiv (deși, ca ”inculpat” nu prea merge) este că tonul superficial-optimist al anilor imediat după 1989 a fost abandonat de către scriitorii creștini de limbă română, în favoarea unor discursuri sofisticate și elevate dar din ce în ce mai lipsite de idealurile spirituale de care au atâta nevoie cei din generația Z. Generația Blogarilor. Calitatea atât estetică cât și doctrinală a materialelor din mass-media creștină românească s-a îmbunătățit vizibil în ultimii ani, din păcate în dauna mesajului apologetic pe care scriitorii și jurnaliștii ar trebui să-l aibe constant în vedere. Paralela dintre istoria literaturii române și istoricul scriiturii creștine de limbă română este cât se poate de pertinentă.

Începuturile simpliste și chiar naive ale lui Ienăchiță Văcărescu și a pleiadei scriitorașilor de salon maimuțărind alcovurile artistice pariziene sec. XVIII și XIX (prima jumătate) au lăsat loc triumviratului Eminescu-Creangă-Caragiale, care a stabilit limba română literară modernă. Un pas mai departe: sămănătorismul și poporanismul celor care s-au inspirat din Virgiliu aducând ode vieții simple de la țară, au fost repede înlocuite cu realismul romanului interbelic. Se poate constata din perspectivă că în numai câteva decenii literatura (și mai ales romanul) a traversat vârste diferite: de la realismul obiectiv, orientat exclusiv spre lumea exterioară (vezi Sadoveanu), la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului ( Liviu Rebreanu și Marin Preda)…

Dar a venit comunismul și proletcultismul anilor 50: ”Ana, Luca și cu Dej/ Au băgat spaima-n burghej”… Apoi după un respiro de cîțiva ani (1965-1973), laudele în versuri și proză s-au reluat chiar mai nerușinate, cu toate că rușii deja plecaseră. A apărut comunismul-naționalist: ”Stima noastră și mândria/ Ceaușescu – România”… Mai totul a fost murdărit de ”indicățiile prețioase” ale tezelor de la Mangalia și de realismul socialist cu maoiz de kimirsen. Iar literatura nu a făcut excepție. Paradoxal, constrângerile estetice au ajutat o cultură de masă a cărților și un cult al cititului. Clasici, traduceri, enciclopedism și redescoperirea istoriei… Dar calitatea scrisului original românesc a fost, cu câteva excepții, mediocră (în ”Arca lui Noe” Nicolae Manoescu încearcă o explicație: contextul geo-politic românesc și fenomenul literaturii de sertar…). Realismul socialist… Mărețili realizări…

A venit și decembrie 89 și s-au scandat lozinci anti și bum! a explodat jurnalistica. Cum să mai scrii cărți când oamenii citesc doar ziare. Dezvăluiri, reportaje senzaționaliste, paranormalul și can-canul… Să se tot lupte ei domnii Manolescu și Pleșu și Patapievieci să țină sus stindardul calității de scriitor și scriitura în sine. Succes mic pentru că poporul cu metehnele mari descrise de Caragiale o sută și mai bine de ani în urmă, ”boborul” vrea pâine și circ: ”Răcnetul Carpaților” pe hârtie și ”Inimă de Țigan” la TV.

Așa că scriitorii au devenit tot mai pesimiști în ton, mai acizi în epitete, mai disperați în apeluri, mai neputincioși în fața ”Știrilor de la ProTV”. (Ca și noi scriitorii creștini, dar ajung și acolo). Dacă perioada colectivizării a avut un roman perfect în ”Moromeții”, romanul ”epocii de aur” încă așteaptă să fie scris. Cât privește romanul epocii de tranziție Iliescu, anii 90, nici nu trebuie să așteptăm ceva excepțional foarte curând – scriitorii adevărați s-au transformat fie în gazetari ceva mai bine plătiți decât pensia oferită de Uniunea Scriitorilor, fie au acceptat o catedră, profesori de limba și literatura română, fie au intrat în politică, purtători de cuvânt în guvern (mai norocoși) sau opoziție (mai răbdători și așteptători).

Plecând de la această trecere în revistă nedrept de simplistă a istoriei literaturii și păstrând evident proporțiile de rigoare, se poate face o paralelă între literatura română și evoluția scrisului/scriitorilor ariei creștine de limbă română.

Începuturile se pierd în teancurile de reviste vechi din anii 20, ”Amicul Tinerimii”, în care taica Demetrescu și V.Florescu adaptau articole preluate din Review and Herald…

(Va urma)

Filed under: Uncategorized on April 8th, 2009 | 5 Comments »